Poveste

Prolog

Da, povestile. Ce poate fi mai frumos ca o poveste? Nimic. Bine, cand esti mic e mult mai insemnata, e mai plina de farmec insa si cand esti mare are insemnatatea si semnficatia ei. Si ca tot suntem asa, maricei si ne tot gandim la povesti de dragoste, eu va spun ca am vazut, vad si sper sa continui sa vad o frumoasa poveste….Detalii exacte nu va pot da, iar protagonistii sper sa nu se supere, dar pe undeva probabil oi mai inflori……Sa fie si putina fictiune caci daca nu, nu ar fi fost poveste….

Feerie de Septembrie

O frumoasa zi de septembrie avea sa schimbe radical vietile a doi oameni, a doi adolescenti, a doi copilandri in fond si la urma urmei…Era 7 septembrie, iar ei urmau sa se intalneasca dupa ca stabilisera ca vor sa se mai vada. S-au vazut, au discutat, au admirat, insa in fiecare dintre ei clocotea gandul si experienta unei recente despartiri. Niciunul nu venise cu ganduri mari, venisera doar pentru ca au agreat compania unul celuilalt. Dupa aceasta intalnire, avea sa se dezlantuie atat Raiul, cat si Iadul, dar si Purgatoriul….

Ea, o fata draguta, cu ochi caprui inchis, par negru precum pana corbului. El, inaltut, brunet cu ochi caprui, la fel ca si ea. Amandoi erau deschisi, vorbareti, indrazneti, insa fiecare ascundea ceva sub masca pe care fiecare o purtam mai mult sau mai putin.

Ea era o fire mai timida, desi nu recunostea. Parea sa aiba mereu un raspuns sau, cel putin, o replica la orice zicea cineva, insa in adancul ei vroia si vrea sa fie iubita. Foarte mult. E o fire inchisa in sine si rareori se arata asa cum ar face-o altcineva, de multe ori se retrage in siguranta carapacei sale si mediteaza, sperand si dorind ca nimeni vreodata sa o mai gaseasca sau sa o scoata la lumina.  E o fiinta complexa care nu de multe ori m-a pus pe ganduri si m-a facut sa-mi dau seama ca e mult mai dificila decat am crezut. Totusi, cu mult tact si multa ingaduinta, reuseai sa ajungi la inima ei. Bineinteles ca nu era o fire slaba, nicidecum. Nu puteai sa-ti dai seama de acest lucru, mai ales ca atunci cand considera ca avea dreptate nu se lasa pana ce interlocutorul nu se dadea batut, dovada a incapatanarii sale nemasurate.

El, la fel o fire deschisa si vorbaret, dar si el ascundea ceva: dorinta de a se simti sigur pe ceea ce are, orgolios pana in maduva oaselor, mandru, incapatanat, timid si destul de emotiv (in ciuda faptului ca era mandru si orgolios). El era un baiat simplu de descifrat, asa, la prima vedere, insa pe parcurs am realizat ca si el reprezenta, de fapt, o paleta laaaaaaaarga de trairi, sentimente, emotii. Reactiona atat de diferit incat nici nu-ti dadeai seama care era adevaratul EL.

Dupa acea intalnire, dupa cum am spus, s-au dezlantuit cele trei lumi : Raiul, Iadul si Purgatoriul. Raiul pentru ca din 7 septembrie amandoi erau complet diferiti, se purtau diferit, vorbeau altfel, actionau, gandeau altfel. Asadar, daca mai spune cineva ca dragostea nu innebuneste, literalmente, omul, se inseala amarnic. Cel putin pe ea se vedeau schimbarile : devenise mai buna, mai calda, mai zambitoare, fara atatea ganduri negre si triste. Era fericita si zambitoare cat era ziulica de lunga, iar asta le bucura enorm pe cele doua prietene ale ei. El nu pot afirma cu tarie ca s-a schimbat foarte mult, insa din cate stiu, a devenit mult mai asezat, mult mai cu cap (desi este un “cu capu-n nori” rau de tot), mult mai spiritual (daca pot spune-asa) si desi realist de profil, avea tente umaniste.

Iadul pentru ca din incapatanarea lor vor rezulta multe certuri si certulete, insa peste toate au trecut si sper ca asa o vor face pana cand vor implini 50 de ani….impreuna. Se certau din multe tampenii, din prostii fara sens insa isi dadeau la timp seama cat de mult se iubesc, cat de mult au nevoie unul de celalalt si se impacau.

Purgatoriul pentru ca fiecare pacat pe care-l savarseau ii ducea acolo, iar in acel loc, se spalau unul pe celalalt de pacate. Dragostea lor era atat de pura, atat de inocenta, atat de mare incat din cauza asta se certau….Erau parca doi copii care invatau sa mearga, care invatau sa vorbeasca, totul era atat de nou pentru ei, desi mai trecusera prin asta.

Se iubeau si se iubesc enorm, insa din cauza incapatanarii prezente de ambele parti, nu reuseau sa vorbeasca ca doi oameni normali. Se certau din mici prostioare, alteori din lucruri mai serioase, insa din aceste certuri eu n-am inteles decat ca de acolo reiese dragostea lor enorma. Desi aparent mici, in fata adultilor care considera ca ei au inventat mersul pe jos, desi la o varsta frageda, ei se iubeau, se iubeau ca doi oameni mari. Poate aici greseau. Poate aici gresesc. Poate n-ar trebui sa-si sfarme capul cu atatea si-atatea teorii despre cum ar trebui sa reactioneze unul si altul, in fiece situatie, cum sa-si vorbeasca, sa-si recite si sa-si afirme dragostea in moduri atat de mature. Poate ar fi trebuit sa fie mai copilarosi, sa lase sa treaca orice rautate pe langa urechile lor, sa nu-i afecteze cu nimic, sa nu para niste batranei, la 60 de ani, care se cearta de la Basescu si Geoana sau cine a mai aparut cine stie pe unde.

Cat despre modul atat de matur in care-si etalau dragostea, pot spune ca era si este un mod minunat. Desi virtual, amandoi se exprimau minunat si pentru fiecare mic sentiment, ei gaseau o hiperbola. Ceea ce pentru un om gol pe dinauntru ar fi insemnat un graunte de nisip, pentru ei insemna oceanul, un ocean cand calm, cand parca pus pe facut ravagii, amenintand cu tsunami-uri. Amandoi aveau blog-uri (noul mod in care tinerii isi expun ideile, facandu-le cunoscute intregii lumi) si le foloseau pentru a-si exprima atat imensa dragoste, cat si durerile chinuitoare.

Imi place sa vad dragostea lor exact ca pe o floare. Nu oricare. Un trandafir. Rosu. De ce? Pentru ca pe cat de frumos e, pe atat de intepatori sunt spinii lui. Da, dragostea lor e frumoasa, e mai mult de atat, chiar daca ei nu vad asta. De fiecare data cand ii vad, cand le vad dragostea, inmarmuresc, chiar daca nimeni, nici macar ei nu ma cred….E atat de pura, de frumoasa, de inocenta, insa din cand in cand isi fac simtita prezenta si acei spini….Atunci, caracterele lor puternice ies la lumina si au loc ciocniri violente. In acele momente nu se iubesc, dimpotriva, se urasc insa dupa ce trece momentul de furie, de nebunie, de lipsa a controlului, isi revin, se calmeaza si realizeaza ca au nevoie unul de celalalt. Pentru ca asa e, au nevoie unul de celalalt. Mult, enorm de mult.

Stiti….Cand vezi un moment frumos n-ai vrea ca el sa ia vreodata sfarsit. Cand iti faci un plan, n-ai vrea sa-l vezi neimplinit. Cand cumperi un inel, n-ai vrea sa ajungi sa vezi ca-si pierde insemnatatea si culoarea. Cand cauti rochii de mireasa si costum, n-ai vrea sa n-ajungi sa-ti vezi visul implinit. Daca voi vreti ca visul si povestea asta sa se termine treaba voastra, insa e pacat. Si amandoi stiti asta, amandoi stiti ca daca v-ati pierde, unul pe celalalt v-ati blestema zilele pentru ca v-ati schimbat, v-ati reinoit unul prin celalalt. V-ati facut prea mult bine ca acum sa va faceti atat de mult rau….. Dati-va seama de asta!

Nu vreau ca prima poveste pe care o scriu sa se termine trist. Vreau sa se termine mai mult decat frumos. Sa se termine original, cu muzica de club la o nunta. Cu un Mini-Cooper. Cu shaorma in loc de tort. Cu doua zambete largi si cu doua suflete implinite si fericite ca s-au intalnit intr-o feerica zi de Septembrie. Fericite ca au scapat cu bine din acele cumplite momente de apasatoare liniste. Recunoscatoare ca si-au dat seama de cat mult au nevoie unul de celalalt, chiar daca isi fac din cand in cand rau. Isi fac din prea multa dragoste.

Epilog

Aceasta poveste a fost scrisa, chiar daca succint, pentru doi oameni care se iubesc. Pentru doi oameni care desi nu pot vorbi unul cu celalalt ca doi oameni normal, tot isi transmit cat de mult se iubesc. Pentru doi oameni incapatanati, care nu stiu daca vor avea rabdarea sa citeasca acest articol. Pentru doi oameni la care tin enorm, pe care ii iubesc, ii admir, ii invidiez, care ma enerveaza cu incapatanarea lor. Pentru doi oameni absolut indragostiti. Pentru doua caractere puternice. Pentru voi….

Aceasta poveste nu se poate termina urat. Nu se poate termina intr-o cearta si ura. Nu. Eu nu scriu povesti triste. Faceti-ma, dati-mi motive sa scriu o poveste cu un final cat se poate de frumos. Un final asa cum ati visat.

Deschideti ochii!

7 Septembrie 2013….

~ by Andra on 16/01/2010.

5 Responses to “Poveste”

  1. prima oara cand plang pe seara asta

  2. ti-am luat-o putin inainte,andra stie…

  3. Bun, sper ca de-acum incolo sa faceti ce trebuie sa faceti…..imi trebuie totusi un final palpabil la poveste ok?
    Va iubesc…

  4. Eu sunt dispus sa te ajut, din tot sufletul, tu hone?

  5. si eu…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: