part I

NICOLE SCHERZINGER

De cand o cunosc : de mult… Aproape de cand ma stiu. Tocmai de asta, ma stie ca-n palma si isi da seama de tot ceea ce mi se intampla, e alaturi de mine la bine si la rau. De cele mai multe ori ma critica, dar in sufletul ei, adanc undeva, stiu ca ma iubeste.

Ce as schimba la ea : incapatanarea si prejudecatile. Daca e ceva ce urasc la tine, astea doua sunt. Stii si tu foarte bine ca incapatanarea e marca ta inregistrata si ca odata ce-ti intra ceva in cap, nimeni si nimic nu-ti mai scoate ceva-ul ala de acolo!

Ce m-a invatat : ca prieteniile, daca sunt adevarate, pot rezista peste timp, pot infrunta tot si pot triumfa si ca nu conteaza neaparat cum arati, ci ca sufletul si omul din tine sunt mai importante ca orice! Dovaada e chiar prietenia noastra care rezista si, sa speram, va rezista pana cand vom ajunge sa bem cafeluta una la balconul celeilalte, la 80 de ani!

MICUL ARGHEZI

De cand il cunosc : de ceva timp… Desi nu atat de demult, totusi am ajuns sa ne cunoastem foarte bine. Stiu ce il enerveaza, stiu ce ii place, stiu cum si cand sa il iau in povesti si asa mai departe. Un lucru stiu sigur : ii place sa fie ascultat cand face nazbatii, ii place sa fie aclamat pana la dumnezeu si inapoi, ii place sa scrie si… ma iubeste! Mult chiar daca nu o recunoaste !

Ce-as schimba la el : incapacitatea de empatie. Stiu ca suna dureros pentru un asemenea om (auzi, Arghezi), dar nu, nu prea reusesti matale sa te pui in pielea altuia. De multe ori nu mi-ai putut spune decat ” Imi pare rau” sau “Nu stiu ce sa-ti spun”. Cu toate astea, ai reusit cumva sa ma consolezi de fiecare data.

Ce m-a invatat : sa fiu individualista, sa fac totul pentru si prin mine. Pacat insa ca nu-i iese. I-am mai spus, nu sunt un elev bun la capitolul asta… Nu pot fi asa, dovada e chiar ceea ce scriu : imi descriu prietenii, descriu persoanele marcante din viata mea, cele care m-au facut asa… LATER EDIT : lucrul care ma enerveaza la el e atat de dulcele spirit al sarcasmului. Il caracterizeaza profund, iar pe altii…. ii taie la fel de profund…

Ei si ele

Tot fiind feiricita de faptul ca m-am reapucat de scris, m-am tot gandit la ceea ce m-a adus inapoi pe “micuta mea scena” de aici. Si, am ajuns inevitabil, la persoanele dragi din viata mea. Si, dupa cum am inceput aseara, m-am gandit ce nume le-as putea da ca sa ii reprezinte…

Uite-asa mi-a venit ideea de a va caracteriza in cateva cuvinte, in cate pot si in cate mi-aduc aminte si sa nu va incruntati daca vi se pare ca numele nu vi se potriveste in totalitate. Pur si simplu, numele ala mi-a venit in minte atunci cand m-am gandit la voi.

P.S. Ordinea e aleatorie, nu va suparati si acolo !

P.S. II : Daca sunteti baieti, asa va zic! Nu va schimb! ))

Come again?

Din nou… O melodie, destule poze, multe amintiri, nenumarate ganduri si infinite reprezentari. Reprezentari vagi si departate. Ascult o melodie ciudata, in sensul ca nu am mai ascultat-o pana acum si anume  Vaya con Dios – Don’t cry for Louie.

Nu stiu de ce, dar melodia asta impreuna cu multele poze pe care le tot vad, fie in minte, fie pe desktop, m-au facut sa vreau sa scriu. Efectiv sa scriu, nu doar sa ma visez scriind.

De ce scriu acum? Pentru ca mi-e dor… Si nu stiu daca va citi cineva asta. Nici nu cred ca ma intereseaza in momentul asta. Vreau doar sa scriu. Si vreau sa zic ca mi-am adus aminte de multe lucruri… De vise, de asteptari, de prietenii, de discutii, de certuri, de despartiri, de reveniri, de maturizare. De multe, intr-un singur cuvant.

Stiu ca n-am niciun inteles. Nici nu vreau. Vreau sa-i seman modelului meu. Sa fiu cat de vaga pot, chiar daca altii ma vor putea citi intr-o clipa. Cel putin, pentru mine, voi scrie haotic si ma voi face ca nu inteleg.

Regret ca n-am fost altfel… Ca n-am fost o persoana nepasatoare, o fiinta care sa le dea pe toate la o parte usor, fara nicio durere, fara sa priveasca macar inapoi. Folosesc trecutul pentru ca stiu ca acum e cam prea tarzior sa ma mai schimb in ceea ce priveste partea asta a firii mele. Si, oricat ar vrea “unghia mea ingereasca” daca o pot numi asa, sa ma schimbe si sa-mi spuna ca pot fi individualista si n-am nevoie de nimeni si de nimic, nu pot fi ca ea. Imi pare rau micule Arghezi, se pare ca nu voi o creatie reusita a ta, voi fi doar eu.

Cu toate astea, imi place sa depind de ceilalti. Imi place sa depind de ei, de voi, de inimile voastre, de problemele voastre, de fericirea voastra, de dragostea pe care mi-o oferiti sau nu… Ma faceti sa sufar atat de tare uneori dar apoi observ cu stupoare ca va iubesc, poate chiar mai mult decat inainte. Sunt lutul vostru, iar voi ati facut, faceti si mereu, MEREU, veti face ceea ce vreti din el…. Dupa cum va convine, normal….

Unii veti desena aripile unor visuri care au devenit cenusa, altii veti crea prietenul cu care vreti sa impartasiti ultima prostioara pe care ati facut-o stiind ca va deveni parte componenta a amandurora, pe viata; unii veti face din lut umarul pe care aveti nevoie sa plangeti la un moment dat, altii, jumatatea de care aveti nevoie neconditionat. Dar nu ma deranjeaza.. Nu ma mai deranjeaza pentru ca sunt eu. Pur si simplu eu, nu e doar o masca a mea. Asa sunt, sunt o foaie alba dintr-un jurnal pentru fiecare nou-venit din viata mea. Sunt a doua sansa din viata voastra sau cel putin asta imi place sa cred…

Ma bucur ca am scris si ma bucur ca am vorbit din nou cu mine, cu eul meu interior. Stiti ce mi-a spus?

Ca va iubeste. Pe toti.

Ada te iubeste

Dupa cum am mai spus de cateva ori (sau daca nu am spus-o aici, cu siguranta am spus-o cu alte ocazii), cea mai mare multumire pentru un om asa de bolnav de dragoste si afectiune precum persoana mea este sa vezi ca unele din persoanele la care chiar tii, tin la fel de mult la tine si nu e o sarada, nu e un troc, nu e un contract de “inchiriere sclavi”.

Cu toate ca lumea in care traim e o lume sucita, aiurita, cu valorile pe cale de disparitie, in care mai nou ne alegem prietenii cu creierul, “ca pe niste acadele sau ca pe niste sosete”, ca sa citez un cunoscut, exista totusi mica sansa de a-ti gasi si de a-ti face prieteni buni, adevarati, care sunt dezinteresati si care vor fi acolo mereu.

Nu conteaza ca ne despart 30 de minute sau 300 de kilometri. Important este ca ne stim, ne cunoastem reciproc, stim fiecare cum gandeste, care-i sunt nevoile si asa mai departe. Pentru o persoana din afara bineinteles ca am parea ciudate, dar asta nu mai conteaza, pentru ca noi stim adevarul, stim cum suntem, stim ce avem.

Ti-am spus o data ca probabil imi porti mila pentru ca nu am gradul ala de independenta si libertate pe care-l ai tu si evident, putin din rautatea ta (rautate pe care am ajuns s-o consider extrem de necesara pentru ca in lumea asta nu te poti descurca daca esti un sentimental, care pe toate le pune la inima, care pentru toti si toate sufera). M-am convins ca nu e asa si ca tii intr-adevar la mine, asa cum sunt : mai timida, mai nebuna, mai…. M-am convins ca atunci cand avem nevoie una de cealalta, ne gasim si e totul ok din nou.

Ca sa-ti raspund la intrebare : da, te consider cumnatica mea de suflet :X. Si sa stii ca ma flateaza sa aud ca ma alinti atunci cand nu sunt pe-acolo!

NU uita : Ada te iubeste!

Zadarnic

O persoana care sa ma asculte, nu stiu daca pricepea ceva, dar se uita cu mila la mine, se uita trist, tacand, pentru prima oara.Persoana care ma insotea ma asculta in continuare, nu ma contrazicea, nu spunea absolut nimic, neavand ce sau avand prea multe. Un alt adio in gara si o imbratisare incurajatoare, insa nimic schimbat.

 

Nu a fost mila. Fusese incercarea mea de a lega ceva ce se rupsese, iar nici eu, nici nimeni intr-un final, nu vroia sa vada ca legam praf.Bine, poate nu chiar praf, dar cu siguranta o funie supra-uzata. Nu stiu cum s-a ajuns la asta, dar ceea ce stiu e ca am incercat sa fac ceva bun, sa fac bine cuiva, nu rau. Niciodata n-am vrut sa ranesc intentionat si nici nu voi vrea vreodata asta. De asemenea, fusese incercarea mea de a lega prietenii stranse, pentru ca eu de asta depind, eu asta sunt. Intotdeauna am incercat sa fiu acolo cand cineva a avut nevoie de mine, fara gres, uitand de mine. Nu eu contam, conta doar bunastarea altora.

Nu stiu cat de bun e interventionismul, dar cu siguranta nu a fost intentia mea de a-l duce la un alt nivel. Dupa cum am spus, vroiam doar sa fac bine si sa fie armonie in jurul meu. Stii…cred ca mie imi place foarte mult sa traiesc in trecut…Tu, tu abunzi de culoare si de prezent. Fiecare traieste acum in prezent, insa eu, eu raman la trecutul meu, unde candva, intr-un anume moment era totul bine, era fericire.

Am ajuns la concluzia ca nu le poti avea pe toate sau cel putin, nu pe cele pe care le vrei, iar odata deceptionat, iti faci drum prin durere si incerci sa te indepartezi. Dupa ce a trecut furtuna, te intorci trist si constati distrugerile, urmaresti ruinele. Probabil ca pe acele ruine nu vei mai putea construi nimic, niciodata. Nici macar o prietenie.

Trist, nu-i asa?